Azi – o umbră, ieri – două

Toamna târziu. Deşi  în calendar e decembrie, deja de optsprezece  zile, încă e toamna. Vântul îşi face de cap în părul meu. Stau aproape aşezată pe valiza mea şi încerc să îmi ascund nasul în eşarfa galbenă pe care o port la gât.  Peronul e aproape pustiu. Doar câţiva oameni aşteaptă trenul a cărui fluierat se lasă auzit.  Se apropie. Mă pregătesc încet să urc. Am valiza prea mare, nu o pot ridica. Unul dintre domnii care mi-au permis să trec înaintea lor, îmi oferă o mână de ajutor. Îi observ privirea îngrijorată foarte uşor. Are multe bagaje, probabil  se duce să vândă ceva. Pare necăjit, deşi  modul în care vorbeşte nu îmi permite să îl cataloghez aşa. Merg puţin în faţă, deschid o uşă şi dau într-un mic compartiment. Nu mă pricep la trenuri. Sunt câte patru scaune aşezate faţă în faţă. Mă aşez pe unul din scaunele din dreapta  şi îmi pun valiza în faţa mea. Pe scaunele din stânga stă o elevă.  Frumoasă,  aş fi spus că e studentă, dar am văzut că ţinea în mână un carnet micuţ, roz, pe care scria cu nişte litere bine conturate „Carnet de elev”.  Soarele trece prin geam şi îmi luminează şuviţa care îmi mângâie obrazul. O îndepărtez uşor şi încerc  să îmi pun gândurile în ordine. La fel ca un elev conştiincios, îmi pun mâinile pe valiză, pe care o folosesc pe post de masă,  şi îmi pun capul pe ele. Mângâi cu privirea toate văile şi colinele pe unde trenul îşi duce pasagerii şi închid încet ochii.  Adorm. Mă trezesc repede şi în minte îmi sună o melodie cunoscută, dar nu o recunosc. Pe unul din scaunele din faţa mea e aşezat un domn.  Deşi are, probabil, vreo şaizeci- şaizeci şi cinci de ani, încă arată bine.  Timp de câteva clipe  privirile ni se intersectează, nu i-am văzut ochii. A adormit. Acum pot să îl cercetez mai bine. Oare e bunic? Are părul cărunt şi bine aranjat, îmbrăcat într-un costum bleumarin, pulover negru sub care se vede gulerul camaşei albastre cu linii albe, subţiri, are o cravată de un negru impecabil. În cuier atârnă un paton aproape negru cu nuanţe bine conturate  de gri. Pe scaunul de alături e frumos aşezat un portofoliu negru şi căciula sa. Tata are una la fel.  E o căciulă făcută din piele de miel, de un brumăriu închis cu multe nuanţe de gri. S-a trezit. Îşi trece mâna peste obrazul drept şi abia atunci, îi observ mâinile aproape perfecte. Are vasele de sânge bine conturate ,iar bătăturile din palmă sunt foarte puţin vizibile, poartă verighetă, iar la încheitura mâinii poartă un ceas auriu cu o cureluşă neagră, de piele.Îmi ridic privirea spre faţa lui şi observ că are un semn în bărbie iar sub ochi i se văd foarte bine cearcănele.  E atât de liniştit. Probabil merge în vizită la cineva, poate la copii sau la prieteni, poate merge acasă deşi îi atribui foarte bine statutul de câmpulungean. De ce merge la Bucureşti? Îi sună telefonul şi îl aud vorbind. Vorbeşte cu un domn, care trebuie să îl întâlnească. Vorbeşte despre nişte cavouri, morminte. Se duce acasă, la Bucureşti, de fapt în Câmpulung a fost în vizită. Intuiţia mea a dat greş.
         În stânga mea, eleva se transformă în bucureşteancă. Îmi place machiajul ei, dar buzele bordo o dezavantajează. Dintr-o fetiţă fină şi naivă, a devenit o lady, deşi pare prea mult spus. Se plictiseşte. Se mută de pe un scaun pe altul, îşi caută ceva în geantă şi trimite mereu mesaje. Cel mai probabil se duce pentru aşi  petrece weekend-ul în capitală.
         Prima staţie din Bucureşti. Domnul meu a coborât. Mi-a spus politicos „La revedere” şi a plecat. Ajunşi la sfârşit de linie m-am ridicat cu gândul de a pleca. Domniţa mea s-a dovedit a fi foarte politicoasă, mai avea şi un zâmbet frumos. Am coborât. În spatele meu mergea domniţa cu pricina, iar din faţă venea un domn, bine făcut şi stilat. S-a îndreptat spre ea şi a luat-o în braţe. A venit pentru el la Bucureşti. De altfel, cine nu ar veni pentru un „El” anume, la Bucureşti.
         Umbra mea se pierde în mulţime, deşi  sunt urmărită de privirea a două umbre ce s-au întâlnit, din nou, în gară. Locul acesta îmi dă fiori.

Noi nu ne-am iubit iarna

     Dar noi nu ne-am văzut iarna. Noi nu ne-am strâns în braţe sub mii de fulgi şi nu am alergat prin zăpada care îţi intră prin cizme. Noi nu ne-am bătut cu bulgari şi n-am făcut îngeri pe zăpada abia aşezată. Noi nu ne-am suflat în mâini pentru a le încălzi şi nu am băut ceai cu gust de flori de trandafir. Noi nu am mâncat portocale cu o foiţa subţire de gheaţă pe deasupra şi nu am scuturat deasura noastră zăpada de pe crengile de brad. Noi nu ne-am iubit iarna... Dar toamna? Ne-am iubit noi oare toamna?... prin ploile mărunte şi interminabile? Noi nu ne-am iubit decât puţin, ne-am iubit cât ni s-a permis, sub cerul înstelat de la sfârşit de vara şi sub lumina lunii. Luna aia grasă şi împlinită care ne-a dat din pasiunea şi nebunia ei. Ne-am iubit prin mirosul nopţilor prea scurte şi orelor ce curg prea repede. Noi ne-am iubit prin vântul ce îmi sufla pe sub bluză şi care îşi făcea de cap în părul meu. Ne-am iubit în zgomotul muzicii care nu ne este pe plac şi în liniştea profundă a serilor târzii. Noi ne-am iubit ca doi copii şi ne-am purtat ca doi maturi. Noi doi ne-am iubit aruncându-ne în abis şi ridicându-ne mai sus decât norii. Noi ne-am iubit mai presus de limite şi n-am ţinut cont de graniţile universului. Noi ne-am iubit la sfârşit de vară când stelele sunt mai mărunte decât de obicei. Noi ne-am iubit la început de septembrie, când luna oferă mai multă căldură decât soarele.  Noi ne-am iubit ca nebunii şi am inspirat adânc fiecare aromă a profundei iubiri pe care o simţim.

21 grams of soul...

 Mulţi îmi spun că citesc mult însă din puţinele cărţi pe care le-am  citit pot spune că puţine m-au fascinat dar şi mai puţine mi-au răscolit cele 21 grame de suflet. Da, da, ai citit corect: 21 grame de suflet. Vrei sa-ţi explic? Ok, o facem şi pe asta. Citisem într-un articol că oamenii de ştiinţă au constatat, după un experiment ce consta în cântărirea unui om înainte şi după moarte, că sufletul unui om are între 21 şi 23 grame. După ce mi s-a reproşat nu o dată că nu am suflet am considerat să spun că totuşi are 21 grame şi să nu mă aventuriez la cele 23 care cu siguranţă nu le am. Aşa, revenim la ale noastre. Stendhal: destul de cunoscut şi apreciat nuştiu dacă s-a gândit atunci când scria Roşu şi Negru că Julien al său va pune pe cineva pe gânduri. Ideea e mă, Stendhal că nu doar m-ai pus pe gânduri ci mi-au apărut şi o groază de întrebări.
 Mă întreb oare toţi bărbaţii iubesc o singură femeie iar restul sunt doar cucerii pentru a-şi satisface orgoliul? Oare toti sunt ca Julien? Seduc ceea ce e mai frumos şi nevinovat, dezonorează şi calcă în picioare numai pentru a-şi atinge scopul? Сe josnici sunt unii. Oare cum de încape în 21 de grame atâta josnicie, ură, desfrânare, dispreţ şi totuşi mai rămâne loc şi pentru o umilă doză de dragoste?

Oamenii speciali - un lux!

  În viaţă trăim momente care nu se vor mai întâmpla niciodată. Niciodată pentru că nu ne permitem luxul de a le repeta. Astfel de momente ne leagă de oameni speciali care au apărut în viaţa noastră cu scopul de a ne oferi o doză de fericire. O doză de fericire care nu depinde de o pereche de ochi perfecţi sau un corp ce pare photoshopat, depinde însă de felul de a fi a unei persoane. Persoana care ştie că te gâdili, că nu mămânci ceapa sau că bei ceaiul fără zahăr, persoana care îţi cunoaşte toate defectele şi nu te condamnă pentru ele, persoana care nu uită să îţi aducă ceea ce ţi-a promis şi nu uită să-şi amintească de tine, persoana care te strânge tare,tare în braţe fără motiv, persoana cu care ai dansa o viaţă şi tot nu te-ar durea picioarele, persoana care îţi iartă orice chiar dacă exagerezi prea des, persoana care te pune să mămânci şi te ameninţă cu bătaia dacă nu o faci, şi care îţi spune că ai să te îngraşi când te vede că mănânci ciocolată, persoana cu care împarţi până şi portocalele, persoana care îţi povesteşte fiecare detaliu din orice întâmplare fără să o ceri, persoana cu care nu te plictiseşti să vorbeşti niciodată, persoana cu care ai fi în stare şi ai vrea să vorbeşi şi la patru noaptea, persoana care are slăbiciune la persoane ca tine şi care e o slăbiciune pentru tine, persoana de care te desparţi pentru că e un lux să o ai alături şi prea des nu îl poţi avea.

Ce e durerea?

  Ani la rând alergăm după lucrurile de care avem nevoie, după oamenii care ne sunt dragi şi după momentele care au menirea de a ne oferi liniştea sufletească. Deseori loviţi de obstacolele ce ne apar în cale ne întrebăm "Ce e durerea?", timpul însă nu ne permite să găsim un moment în care să încercăm să răspundem. Alergăm în continuare şi uităm întrebarea pănă la un nou ostacol, ajunşi mai pe seară, obosiţi şi îngânduraţi ne cuprindem sufletele în braţe, fericite că, în sfârşit, primesc puţină atenţie ne pun aceeaşi întrebare "Ce e durerea?". Ne gândim la momentele când ne-a durut ceva şi realizăm că au fost atât de multe, le punem cap la cap şi vedem că acea părticică de trup numită în mod bizar -suflet, a fost centrul durerii pe care am simţit-o de-a lungul vremii, oare de ce ne pun astfel de întrebări? Răpuşi de sentimentul vinovăţiei încercăm să schiţăm un răspuns insuficient şi neclar:" Dragul meu suflet, durerea e acea stare când simţi un gol imens în stomac, când simţi în interiorul trupului un foc ce te arde şi te face cenuşă, când simţi că nu mai ai o lume a ta, când încerci să plângi şi nu ai lacrimi, durerea e mai mult decât o simplă emoţie, e un tsunami de sentimente ce te cuprinde în jocul lui şi rupe din tine mici bucăţi pentru a-şi hrăni propriile plăceri, durerea e groaznică şi o simţi mai puţin dacă o ignori." Cuprinse de bucuria de a primi o definiţie la starea care le-au ruinat se pitesc în interiorul trupului şi adorm. Fericirea incompletă a fost trădată însă de lacrimile care au căzut din ochii lor şi ne-a făcut să ne întrebăm: "Când vor fi fericite cu adevărat?".

Independenţi şi totuşi dependenţi

 De mici copii am visat să ajungem în acea zi în care să fim declaraţi oficial independeţi. Ne mutăm din casa părintească într-o garsonieră sau într-un cămin studenţesc, într-un alt oraş sau cartier, schimbăm ciorba făcută de mama pe ceva mâncare semipreparată sau pe cea de la McDonald's, dormim pe o canapea, fără pernă, într-un miros insuportabil de vopsea de la uşa abia vopsită şi cu ziare pe jos pentru a nu murdări podeaua abia curăţată. Te trezeşti la şase dimineaţă iar în timp ce bei cafeaua rămasă de ieri îţi faci geanta pentru a merge la serviciul care îţi asigură mica reparaţie din noua ta casă, fugi la metrou sau autobuz şi aşezat pe ultimul scaun neocupat, încerci să te gîndeşti la viaţa ta de independent. Gândul te duce la ideea de a fi independent şi făcând abstracţie de lucrurile pe care le obţii cu propriile puteri realizezi că de fapt eşti total dependent, depinzi de lucruri la care nimeni nu se găndeşte atunci când spune că-i independent. Depinzi de zâmbetele celor dragi, de vocea persoanei pe care o iubeşti şi de îmbrăţişările prietenilor tăi. Depinzi de fapt de lucruri pe care nu le găseşti prin magazine sau care le poţi lua cu împrumut. Depinzi de lucrurile esenţiale existenţei tale. Brusc se opreşte metroul sau autobuzul iar tu cobori şi te îndepţi spre uşa care duce la biroul tău, la acea muncă de rutină unde îţi căştigi existenţa dar de data asta cu alt gând, acum eşti un nou om, unul conştient că este dependent de fericire.

Mi-e frică să-ţi scriu.Eşti bărbat, te poţi supăra!

   Îţi scriu să te întreb ce faci, îmi răspunzi după două ore cu un "bine" atât de scurt şi la obiect încât nu îndrăznesc să mai spun şi altceva. Mă întreb oare ce dracu' o fi în capul tău de nu eşti în stare să mai spui şi tu ceva şi după realizez că eşti cică prea ocupat cum îmi spuneai odată. Îmi spuneai că te supără persoanele care te deranjează, păi da, eşti super ocupat cu facultatea şi alte chestii dar frate chiar crezi că eu îţi scriu aşa de plictiseală? Ştii chiar am scris acel mesaj de cinci ori iar de patru l-am şters, ţi-am scris pentru că îmi era dor să vorbesc cu tine pentru că frica de a nu te deranja m-a oprit mereu din scris pentru că vezi, tu te superi. Dar ştii, soarele nu se învârte în jurul tău şi mâine, poimâine se întoarce roata, îmi scrii tu şi eu  mă supăr, mă deranjează mesajele tale şi dau log out la facebook, mai ştii cum mă răzbunam odată? N-am uitat.

În lipsa curajului

 Am citit undeva că nimeni nu poate fi de neîlocuit şi în gând mi-au venit toate persoanele fără existenţa cărora nu aş fi în stare să respir, fără oamenii cărora le datorez fiecare zâmbet şi fiecare lacrimă, fiecare dezamăgire uitată şi fiecare speranţă născută. M-am gândit şi la oamenii care m-au rănit şi cărora le-am căutat înlocuitor, care mi-au distrus vise şi care mi-au călcat sufletul în picioare. Cu mintea întunecată am încercat să descifrez care e părerea mea despre oamenii care pot, sau nu, fi înlocuiţi, cu o ruşine pentru sufletul meu, recunosc, nu sunt în stare să înlocuiesc oameni, nici pe cei care m-au rănit şi nici pe cei cărora le datorez totul, pot să îi îndepărtez dar nu pot să-i înlocuiesc, nu am curaj. Deseori m-am întâlnit cu acei oameni pe stradă şi nu am avut curajul...nici măcar să-i îndepărtez.

Cu dedicaţie!

  Ai şi tu un prieten tâmpit dar care te poate scoate mereu din orice stare? Care te poate face fericit când eşti trist sau care îţi mănâncă neuronii după aia? Dacă da, atunci să ştii că am şi eu unul. Nu mă întreba detalii despre el şi nici cum ne-am cunoscut pentru că nu am să-ţi spun, îţi voi spune doar ca vorbim nonstop şi râd ca nebuna în spatele monitorului, îţi voi spune că suntem sinceri unul cu celălat şi asta mă face să cred că-i prietenie căci ea se clădeşte pe adevăr şi bla, bla, bla, ce mai contează cum, de ce şi pentru ce suntem prieteni, contează că atunci când va citi mă va înjura chiar dacă nu a facut-o până acu' niciodată, pentru toate e un început.

P.S.Dacă mă mai întrebi odată de ce vorbesc cu tine, te bat!

Şi dacă am să mă-ntorc la tine...

Şi dacă am să mă-ntorc la tine
Va fi decât la-nnmormântare,
N-am sa-ţi aduc, eu, flori o mie
Am să-ţi aduc o lumânare.

Şi dacă am să mă-ntorc la tine
Va fi mai mult o întâmplare,
Căci n-am iubit a ta privire,
Am vrut mai mult la-nmormântare.

Şi dacă vrei sa plângi de mine,
Nu plânge! Nu te-oi alina.
Am plâns şi eu de nesimţire,
Când te iubea amanta ta.

Te-ntrebi de unde ştiu de dânsa?
Nu te-ntreba. Problema mea.
N-aş vrea să ştii ce-i înşelatul,
De asta vreau doar moartea ta.

Ceva actual!

  M-au întrebat mereu cu ce asemăn viaţa iar eu după ceva timp le-am răspuns:"Cu un joc". Unii m-au crezut nebună, alţii m-au încurajat. Am încercat să le explic şi le-am dat drept exemplu "CandyCrush"(şi iar m-au crezut nebună). Le-am spus că dacă acolo ai nişte niveluri de trecut, în viaţă ai aceleaşi obstacole, ai nişte "vieţi" şi poţi primi una de la un prieten şi în acelaşi timp viaţa reală îţi oferă şanse, după un timp le primeşti de la alţii. La un anumit nivel unii se împotmolesc iar dintre ei câţiva încearcă de zeci de ori până reuşesc să treacă, alţii schimbă casa, masa, modul de a trăi şi trec la "Flappy Bird". Aşa e şi în viaţă: unii se bat pentru o persoană sau un lucru în timp ce alţii fac "schimbul". Tu din care faci parte?( Joci Candy sau Flappy?).

Diferenţa dintre voi

  Te gândeşti mereu la voi doi şi la diferenţele voastre. Te gândeşti la ochii lui mari şi prea albaşti, la zâmbetul lui ştrengar şi prea larg, la îmbrăţişările lungi şi prea gingaşe. În minte însă îţi vin, în acelaşi timp, aceeaşi ochi dar prea trişti, acelaşi zâmbet dar prea scurt, aceleaşi îmbrăţişări dar prea rare. Simţi, însă că eşti dependentă de toate astea, că te privesc acei ochi şi te îmbrăţişează acele mâini calde şi puternice, îţi spune vorbe dulci şi te sărută pe frunte, te pierzi în mirosul parfumului său şi vrei să îl simţi mereu alături. Ah, da...te gândeai la diferenţe. Diferenţa e că tu pui suflet în timp ce el e indiferent la tot ce simţi tu. El nu se pierde în ochii tăi, nu se simte în siguranţă  în braţele tale şi nu se bucură, ca un copil, de prezenţa ta. El e rece, deşi oferă căldură, e trist cu tine, deşi îţi oferă fericire, e diferit de tine. Şi îmi permit să te întreb, te-ai gândit vreodată ce îţi oferă această diferenţă?...dar ce îţi ia sau ţi-a luat? Dacă nu, atunci fă-o până nu e târziu...dar dacă e?

 

P.S. Aberaţii!

8 martie...

 Mulţi dintre voi credeţi că a fi departe de familie e o nimica toată şi e perfect căci faci ceea ce îţi doreşti. Credeţi-mă că e diferit. E mult mai greu decât pare mai cu seamă de aşa sărbători ca 8 martie. Anume în aceste momente când toţi cumpără cadouri şi flori pentru mame şi bunici te simţi cel mai singur om de pe pământ, când ştii că nu ai cui dărui o floare pentru că mama e la aproape 500 km de tine. Anume în aceste momente îţi curge prin vene o durere imensă şi simţi că îţi fuge pământul de sub picioare. În aceste momente preţuieşti clipele petrecute cu mama sau bunica şi lacrimile îţi inundă faţa iar dorul te copleşete, strângi la piept poza mamei şi ai impresia că o ai alături, o suni şi ai impresia că lumea este doar a ta. Te vreau alături de mine, MAMA. Nu vreau să fiu singură în ziua asta, Bunica.

Oameni fără umanitate...

   Vezi în jur oameni cu chipuri cunoscute sau poate total necunoscute, oameni ce îţi vorbesc şi îţi zâmbesc frumos dar totuşi te întrebi câţi dintre ei te-ar ajuta dacă într-o bună zi afli că ai cancer sau dacă ai un accident, câţi ţi-ai sări în ajutor dacă ai avea nevoie de bani sau un acoperiş deasupra capului?! Poate nu e o definiţie tocmai bună pentru umanitate dar e realitatea. Te trezeşti într-o bună zi că nu mai ai nimic şi nici măcar nu are cine să te ajute pentru că toţi duc lipsă de acel sentiment de compasiune, înţelegere şi bunăvoinţă pentru nenorocirile celor din jur. Oare te afli şi tu printre acei "toţi"? Dacă da, atunci să ştii că nu îţi cer ci te rog: trezeşte-te până nu-i târziu, fii uman, nu doar om.

Probleme cu fericirea...

 Am învăţat că dacă nu faci lucrurile la timpul lor atunci ele nu se vor mai întâmpla niciodată. Asta e concluzia la toate trăirile mele, trăiri ce nu s-au bucurat de fericire ci doar de frânturi de zâmbete. Asta pentru că am pus fericirea la capătul listei, am crezut că va veni iar şi iar la mine, că ea nu mai are pe altcineva şi că o pot pune în regim de aşteptare. Mare mi-a fost mirarea când am văzut-o la braţ cu un alt domn. Atunci am apreciat prezenţa ei cu adevărat, când lipsa ei mi-a creat durere. Am realizat că trebuie să o accepţi când îţi e adusă pe tavă şi să nu refuzi oamenii căci, de fapt, ei sunt fericirea.

Identic cu ura...

 Dacă ai vrut să faci să mă doară să ştii că ai reuşit. Deşi au încercat mai mulţi tu ai fost singurul ce a reuşit. Nu, nu îmi e ruşine să recunosc căci e viaţa mea şi din fiecare greşeală învăţ câte ceva. Eu însă nu am reuşit să învăţ tot ceea ce trebuia şi am retrăit la infinit sentimentul dezamăgirii. Şi mai trăiesc zi de zi o durere imensă, mă doare să văd că poate eşti fericit cu altcineva în timp ce arunci în mine cu zâmbete batjocoritoare ce mă rănesc. Mă doare cum m-a durut de atâtea ori, atunci cănd mi-ai zâmbit  şi m-ai facut să mă îndrăgostesc, atunci când m-ai îmbrăţişat şi ai amplificat acel sentiment şi atunci când m-ai sărutat şi ai complicat tot ceea ce nici măcar nu era clar. Şi da, da, da urăsc aceste sentimente ce de atâta timp nu îmi trec, urăsc ziua când mi-am recunoscut că te iubesc şi am îndrăznit să cred că între noi poate fi ceva mai mult decât a fost. Urăsc faptul că încerc uneori să fac primul pas care se dovedeşte a fi cel mai prost pas al meu. Urăsc sentimentele şi vreau un buton pentru a le opri. Urăsc oamenii şi vreau o pastă corectoare să îi îmbunătăţesc. Urăsc timpul dar nu vreau nimic pentru că nu poate fi oprit.

P.S. Unii simt în timp ce eu pun pe foaie.

Primăvară în suflet.

Deschizi ochii şi vezi cum soarele îţi bate insistent în geam, te ridici şi vezi că trebuie să întorci pagina calendarului: e 1 martie. Un nou început cu noi provocări şi un infinit de visuri împlinite. Ştiu cât ai aşteptat primăvara asta! Acum doar bucură-te de razele soarelui, de florile ce îţi înfloresc sub geam şi de oamenii ce schimbă paltoanele gri sau negre pe bluze viu colorate. Bucură-te de tot ceea ce îţi doreşi dar în special de zâmbetele mai sincere la care de atâta timp râvneşti. O primăvară fericită dragul meu suflet.

Suflete străine- sursă de inspiraţie.

 Cică asta e poveste de dragoste, sau ceva de genu', recunosc: nu ma pricep în chestii din astea. Nu e a mea dar îmi permit să scriu la persoana întâi, deşi nu am mai facut-o până acum. Poate toate lucrurile au nevoie de un început deşi m-am limitat mereu la conţinuturi, nu ascund ca mi-au plăcut şi sfârşiturile, au ceva magnific. Gata cu pălăvrăgeala, spun direct că a fost dragoste la prima discuţie (nuştiu dacă există aşa ceva dar îmi permit să admit). O discuţie banală în timp ce am facut schimb de priviri şi zâmbete.Ah,chiar nu mă pricep, nu aşa trebuie să înceapă o poveste de dragoste. Chiar am spus asta? Bine, fie. Întâmplarea a făcut să ne întâlnim, câteva zile mai târziu, în oraş. Am băut o cafea împreună, deşi îmi face rău, şi am discutat vrute şi nevrute ore întregi, atunci am simţit prima dată acel sentiment nebun ce te ridică până în al nouălea cer (în caz că există aşa ceva), şi apoi te aruncă de acolo, partea asta însă o lăsăm pe mai târziu. Am făcut schimb de telefoane, de numere de fapt,(aş fi vrut eu HTC lui), şi am început să nu dorm mai mult de două ore pe noapte. Pe faţa mea însă puteai citi o întreagă poveste fericită, nu e ceea ce gândeşti, vorbeam ore întregi la telefon de la şase dimineaţa până la patru, ziua următoare, cu mici întreruperi...uneori rămânea în telefon şi mă asculta cum respir în timp ce dormeam,(am aflat asta cam târziu).În tot acest timp am aflat despre el totul, de la mâncarea şi culoarea preferată la  numărul ce îl poartă la cămaşă sau pantofi. Apoi au urmat zilele ce le petreceam împreună prin cafenele şi la biliard, prin parcuri şi pe la cinematografe, prin mall-uri şi prin marile metropole ale Europei. Aceste clipe, dacă aş vrea să le uit, ar trebui să îmi golesc garderoba, să îmi schimb casa, oraşul şi să îmi fac un transplant de suflet. Nu dau detalii despre ce sa mai întâmplat, detaliile plictisesc, pot spune că după toate astea a venit o perioadă în care distanţa a intervenit iar  relaţia sa răcit atât de mult încât într-o bună zi a şters din întâmplare numărul meu din HTC-ul lui iar eu, la fel din întâmplare, i-am aruncat inelul la coşul cu gunoi. Nu ne-am mai văzut de ceva vreme dar când a venit şi acel moment era la braţ cu o divă blondă, 90-60-90 iar eu cu un brunet cu ochi albaştri, ce iubeşte ciorba de perişoare şi culoarea verde,ce poartă S la cămaşă şi 41 la pantofi şi care acum a devenit soţul meu.
 În timp ce scriam mă gândeam poate adevărata mea poveste de dragoste e cea pe care o trăiesc acum şi nu ceea ce am iubit şi sa spulberat.

P.S.Dacă aţi şti cât e de greu să scrii despre chestii pe care nu le-ai trăit şi simţit niciodată...

Totul sau nimic

 Când vine vorba de totul sau nimic, alege nimic. În aceste momente nimicul valorează mult mai mult decât totul. Odată cu totul îţi apar 1001 de probleme, sentimente cu care nu poţi lupta şi lucruri neînţelese în jur. Totul înseamnă o fericire maximă şi o durere infinită. Ce e nimic? E o doză de libertate pe care uneori nu o simţi, ceva care te ridică şi te doboară, doar un nimic folositor pentru trupul şi sufletul tău.Când auzi pe stradă "După ce a plecat am rămas fără nimic" sau "Am pierdut serviciul şi nu mai am nimic" trebuie să realizezi că anume acei oameni  sunt cei mai fericiţi. Când ajungi în punctul să spui că nu mai ai nimic de fapt ai ajuns la finalul planului A şi acum trebuie să îţi aduni dorinţa şi curajul pentru a începe planul B. Nimic de fapt e mai mult decât totul, e infinitul.

Vinul e bun dar sufletul îmi e amar...

 Nu, nu e o poveste de dragoste. Sunt doar nişte sentimente, frumoase sau nu dar care există. În funcţie de oră, zi sau lună unul predomină. De cele mai multe ori e dorul. Îţi este dor de o activitate, de un moment sau de un om. Îţi e dor şi gata. Vrei să se repete, să mai simţi ce ai simţit atunci, să mai ai acea senzaţie că totul e perfect şi că eşti împlinit. Şi când apar astfel de dorinţe începe să te doară, simţi o durere nebună de parcă îţi trec cuţite prin stomac iar capul îţi explodează. Anume în acele momente îţi vine să dai timpul înapoi şi să schimbi totul. Dar timpul e ireversibil şi pentru că nu eşti obişnuit să îţi alini durerea, o trăieşti. Schimbi totul în jur dar nu ai puterea de a schimba ceea ce îţi curge prin vene...sentimentele. Anume acele sentimente ce îţi macină sufletul zi de zi, schimbă dulcile momente în amintiri amare, ce îţi consumă câte un neuron în fiecare clipă şi îţi transformă existenţa în calvar. Îţi hrăneşti visurile cu minciuni şi faci paşi mari spre împlinire dar... în zadar. Dorul ţine oamenii pe loc şi nu le permite să se manifeste aşa cum trebuie. Tu însă poţi...tu nu eşti format doar din sentimente, tu esti doar pe jumătate om, mereu trăieşti doar pe jumătate, în schimb durerea o simţi în întregime, uneori şi pentru alţii...

Cu lacrimi în ochi...

 Toţi murim.Tu însă ai murit diferit.Ţi-ai dat trup şi suflet pentru trei cuvinte strigate într-un loc public, pentru o durere mai veche. Tu, tu sau tu poate doar aţi vrut să spuneţi lucrurilor pe nume, să scoateţi adevărul la iveală însă v-aţi ales cu un glonte în cap, inimă sau stomac. Aţi vrut doar puţin mai mult ca alţii: dreptate. Şi ce aţi facut? Aţi lăsat o dâră de sânge în urmă şi câteva perechi de ochi în lacrimi. Pe tine azi, te plâng toţi...şi cei de te cunosc, a căror tată, frate sau iubit eşti şi cei ce te-au văzut o singură dată, te plâng pentru că realizează că în locul tău ar fi putut fi fratele sau sora lor, realizează că moartea e nedreaptă şi cu cei ce stau în faţa şi cu cei ce stau în spatele unei arme. Tu...cine eşti sau cine ai fost? Ai omorât sau doar ai fost omorât? Spun doar căci tu, ai scăpat uşor.Durerea ţi-a trecut în căteva ore iar durerea celor dragi va trece sau se va ameliora în câţiva ani.Dar cum rămâne cu cei ce vor mai sta patru-cinci sau poate un deceniu într-un scaun cu rotile sau poate chiar într-un pat din care nu se vor putea ridica niciodată? Cum rămâne cu durerea lor şi a celor care vor avea grijă de ei? Dar dacă nu au pe cineva care să îi îngrijească?
 P.S. Inspirat din durerea celor ce suferă, indiferent de naţionalitate, în protestele din Kiev.
(Nu uita să le spui persoanelor dragi cât de mult îi iubeşti caci nu ştii când un simplu protest ţii poate omorî.)

Fericirea cea din urmă

 Cică fericirea, deşi există, e trecătoare.Azi te bucuri de fiecare rază de soare ce te-a atins, iar mâine o blestemi pentru că nu a apărut iar.Te bucuri de cel mai mic gest făcut de cineva, de cel mai mic cadou pe care l-ai primit, te bucuri din orice.Azi oferi zâmbete necondiţionate, le oferi oricui în calea ta şi primeşti altele în schimb bucurându-te de ele.Dar mâine ce ai să oferi? Cum rămâne cu ziua de mâine? Mâine poate vei fi supărat toată ziua şi nu vei oferi nimic,vei avea ochii întunecaţi şi faţa tristă.Azi te consumă fericirea, dar mâine? Mâine te va consuma tristeţea?
  Mereu va exista acea diferenţă în starea ta, nu fizică ci sufletească, de la o zi la alta, mereu. Şi ajungi într-o bună zi că cele două te-au consumat total şi din tine nu a mai rămas nimic.Te afli între două tabere care ceva timp în urmă s-au bătut pentru tine iar acum, când ai cea mai mare nevoie, au renunţat.Te simţi singur şi abandonat. Uneori,plecând în vizită la tristeţe,căci îşi fac şi ele uneori vizite, fericirea trece şi pe la tine, te întreabă de ce stai în drum dar nicidecum nu întreabă cum te simţi.Şi tot aşa trecând una în vizită la alta te întâlneşti pe rând cu toate, melancolia, supărarea, indiferenţa, vinovăţia şi chiar supărarea, mai rar trec încrederea sau încântarea, bucuria sau mândria dar când o fac doar se uită din depărtare şi nu zic nimic, niciodată. Trec toate în stânga şi în dreapta dar tu rămâi tot în acelaşi loc şi după lungi meditaţii înţelegi că e timpul să vină ea. Cu paşi grăbiţi şi totuşi înceţi, să nu te sperie, se apropie de tine.Te strânge în braţe şi te consolează, iţi spune că nu mai e mult. Îţi pune sufletul în sicriu şi creează un nou drum dar atunci, cu câteva clipe înainte de plecare apare fericirea.Te caută cu disperare să ţi se dăruiască dar e prea târziu caci moartea a făcut câţiva paşi cu sicriul sufletului tău în mâini.Şi da, există fericirea dar uneori apare prea târziu.

Clipe

Şi trec clipele.Frumoase sau nu,cu provocări sau fără,toate trec.Te uiţi puţin în urma ta, pe unde ai mers şi realizezi că nu ai facut nimic folositor.Ai omorât clipe,ore şi zile din viaţa ta fară îţi dai seama că au fost importante.Te-ai hrănit cu iluzia că într-o bună zi totul se va schimba de la sine.În schimb,în tot acest timp,alţii trăiau din plin orice clipă,se bucurau de fiecare persoana pe care o aveau alături.Tu...ţi-ai irosit timpul cu prostii şi plus la asta ai făcut oamenii să aştepte o clipă în folosul lor ce vine din partea ta,unii au aşteptat în timp ce alţii au căutat un nou drum.Acum,te trezeşti la viaţă şi realizezi că anume persoanele care au plecat iţi puteau schimba viaţa.Dar tu nu le-ai oferit o clipă,ai irosit-o cum ai putut dar nu ai oferit-o.Dacă ai avea acum acea clipă ai da-o cuiva?Ce ai face cu acea ea?