Noi nu ne-am iubit iarna

     Dar noi nu ne-am văzut iarna. Noi nu ne-am strâns în braţe sub mii de fulgi şi nu am alergat prin zăpada care îţi intră prin cizme. Noi nu ne-am bătut cu bulgari şi n-am făcut îngeri pe zăpada abia aşezată. Noi nu ne-am suflat în mâini pentru a le încălzi şi nu am băut ceai cu gust de flori de trandafir. Noi nu am mâncat portocale cu o foiţa subţire de gheaţă pe deasupra şi nu am scuturat deasura noastră zăpada de pe crengile de brad. Noi nu ne-am iubit iarna... Dar toamna? Ne-am iubit noi oare toamna?... prin ploile mărunte şi interminabile? Noi nu ne-am iubit decât puţin, ne-am iubit cât ni s-a permis, sub cerul înstelat de la sfârşit de vara şi sub lumina lunii. Luna aia grasă şi împlinită care ne-a dat din pasiunea şi nebunia ei. Ne-am iubit prin mirosul nopţilor prea scurte şi orelor ce curg prea repede. Noi ne-am iubit prin vântul ce îmi sufla pe sub bluză şi care îşi făcea de cap în părul meu. Ne-am iubit în zgomotul muzicii care nu ne este pe plac şi în liniştea profundă a serilor târzii. Noi ne-am iubit ca doi copii şi ne-am purtat ca doi maturi. Noi doi ne-am iubit aruncându-ne în abis şi ridicându-ne mai sus decât norii. Noi ne-am iubit mai presus de limite şi n-am ţinut cont de graniţile universului. Noi ne-am iubit la sfârşit de vară când stelele sunt mai mărunte decât de obicei. Noi ne-am iubit la început de septembrie, când luna oferă mai multă căldură decât soarele.  Noi ne-am iubit ca nebunii şi am inspirat adânc fiecare aromă a profundei iubiri pe care o simţim.