Azi – o umbră, ieri – două

Toamna târziu. Deşi  în calendar e decembrie, deja de optsprezece  zile, încă e toamna. Vântul îşi face de cap în părul meu. Stau aproape aşezată pe valiza mea şi încerc să îmi ascund nasul în eşarfa galbenă pe care o port la gât.  Peronul e aproape pustiu. Doar câţiva oameni aşteaptă trenul a cărui fluierat se lasă auzit.  Se apropie. Mă pregătesc încet să urc. Am valiza prea mare, nu o pot ridica. Unul dintre domnii care mi-au permis să trec înaintea lor, îmi oferă o mână de ajutor. Îi observ privirea îngrijorată foarte uşor. Are multe bagaje, probabil  se duce să vândă ceva. Pare necăjit, deşi  modul în care vorbeşte nu îmi permite să îl cataloghez aşa. Merg puţin în faţă, deschid o uşă şi dau într-un mic compartiment. Nu mă pricep la trenuri. Sunt câte patru scaune aşezate faţă în faţă. Mă aşez pe unul din scaunele din dreapta  şi îmi pun valiza în faţa mea. Pe scaunele din stânga stă o elevă.  Frumoasă,  aş fi spus că e studentă, dar am văzut că ţinea în mână un carnet micuţ, roz, pe care scria cu nişte litere bine conturate „Carnet de elev”.  Soarele trece prin geam şi îmi luminează şuviţa care îmi mângâie obrazul. O îndepărtez uşor şi încerc  să îmi pun gândurile în ordine. La fel ca un elev conştiincios, îmi pun mâinile pe valiză, pe care o folosesc pe post de masă,  şi îmi pun capul pe ele. Mângâi cu privirea toate văile şi colinele pe unde trenul îşi duce pasagerii şi închid încet ochii.  Adorm. Mă trezesc repede şi în minte îmi sună o melodie cunoscută, dar nu o recunosc. Pe unul din scaunele din faţa mea e aşezat un domn.  Deşi are, probabil, vreo şaizeci- şaizeci şi cinci de ani, încă arată bine.  Timp de câteva clipe  privirile ni se intersectează, nu i-am văzut ochii. A adormit. Acum pot să îl cercetez mai bine. Oare e bunic? Are părul cărunt şi bine aranjat, îmbrăcat într-un costum bleumarin, pulover negru sub care se vede gulerul camaşei albastre cu linii albe, subţiri, are o cravată de un negru impecabil. În cuier atârnă un paton aproape negru cu nuanţe bine conturate  de gri. Pe scaunul de alături e frumos aşezat un portofoliu negru şi căciula sa. Tata are una la fel.  E o căciulă făcută din piele de miel, de un brumăriu închis cu multe nuanţe de gri. S-a trezit. Îşi trece mâna peste obrazul drept şi abia atunci, îi observ mâinile aproape perfecte. Are vasele de sânge bine conturate ,iar bătăturile din palmă sunt foarte puţin vizibile, poartă verighetă, iar la încheitura mâinii poartă un ceas auriu cu o cureluşă neagră, de piele.Îmi ridic privirea spre faţa lui şi observ că are un semn în bărbie iar sub ochi i se văd foarte bine cearcănele.  E atât de liniştit. Probabil merge în vizită la cineva, poate la copii sau la prieteni, poate merge acasă deşi îi atribui foarte bine statutul de câmpulungean. De ce merge la Bucureşti? Îi sună telefonul şi îl aud vorbind. Vorbeşte cu un domn, care trebuie să îl întâlnească. Vorbeşte despre nişte cavouri, morminte. Se duce acasă, la Bucureşti, de fapt în Câmpulung a fost în vizită. Intuiţia mea a dat greş.
         În stânga mea, eleva se transformă în bucureşteancă. Îmi place machiajul ei, dar buzele bordo o dezavantajează. Dintr-o fetiţă fină şi naivă, a devenit o lady, deşi pare prea mult spus. Se plictiseşte. Se mută de pe un scaun pe altul, îşi caută ceva în geantă şi trimite mereu mesaje. Cel mai probabil se duce pentru aşi  petrece weekend-ul în capitală.
         Prima staţie din Bucureşti. Domnul meu a coborât. Mi-a spus politicos „La revedere” şi a plecat. Ajunşi la sfârşit de linie m-am ridicat cu gândul de a pleca. Domniţa mea s-a dovedit a fi foarte politicoasă, mai avea şi un zâmbet frumos. Am coborât. În spatele meu mergea domniţa cu pricina, iar din faţă venea un domn, bine făcut şi stilat. S-a îndreptat spre ea şi a luat-o în braţe. A venit pentru el la Bucureşti. De altfel, cine nu ar veni pentru un „El” anume, la Bucureşti.
         Umbra mea se pierde în mulţime, deşi  sunt urmărită de privirea a două umbre ce s-au întâlnit, din nou, în gară. Locul acesta îmi dă fiori.