Oamenii uită...

      Oamenii uită. Uită săruturi pe buzele unui trecător, uită îmbrățișările oferite la beție și privirile cu subînțeles. Oamenii uită să mai fie oameni. Uită să trăiască în prezent, să facă greșeli, să bucure alți oameni, Îi vezi trecând agale, ducându-și zilele în spate. Îi vezi cum își plâng de milă că au o viață simplă, plictisitoare, grea, prea complicată. Merg agale, aleargă, se îmbrâncesc, se înjură, se bat, se calmează, se iartă și uită. Oamenii uită. Uită să caute: în suflet - frumusețea, în ochi - dorința și pe trup- pasiunea. Uită că totul e trecător. Fericirea e sfâșiată de neîncredere, durere și ură, ascunsă adânc într-un suflet prea rar căutat. Oamenii uită să treacă dincolo de o dorință, se leagă de ea și își contruiesc palate care la cel mai mic cutremur de sentimente se dărâmă. Rămâne, în schimb,  o gramadă de moloz ce conferă un cenușiu ochilor care cândva au fost, și ei, albaștri. Oamenii uită - de sentimente. Se hrănesc cu pasiune, cu atingerile ușoare pe pielea ei fină, cu săruturi pătimașe, cu mâna ei îndrăzneață prin parul lui , cu îmbrățișări și pipăială, cu minute pe culmile pacerii, cu nesiguranță, ceată, goluri în stomac, realitate și...uitare. Oamenii uită. Uită să nu se limiteze la instincte, să simtă, să se îndrăgostească, să iubească. Oamenii - uită să trăiască.

fluturii trăiesc doar o zi pe pământ...

....ce bine de ei. Câtă fericire poate cuprinde în brațe un om într-o singură zi? Dar tristețe și dezamăgire? Probabil nu există o limită, probabil omul e atât de nesătul încât e în stare de orice. Îți ia fericirea și dragostea și, totuși ajunge într-o zi când îți fură și din nefericire, din angoasa în care trăiești. Omul e o ființă care poate într-o singură zi să-ți devoreze sufletul la fel de ușor cum o haită de lupi îți pot devora trupul plin de cicatriciile patimilor pământești. De dimineață poate fi cea mai pură ființă iar la miezul nopții se poate transforma în demon. Apropo de el, e tot un tip de om, cu chipul asemănător celui pe care îl iubești, un tip de om care te ademenește cu  dulci cuvinte pentru ca la final să-ți ardă sufletul în focul durerii. Câte lucruri poate face omul cu o mână, așezată frumos la limita dintre zona toracală și abdominală, mângâind coloana care ține sufletul în picioare. Cu două mâini, cealaltă formând un loc perfect pentru linia mandimbulei care contopită cu o parte din dreapta gâtului umple perfect palma netedă și, totuși cu urme de bătături. Cu ochii, în combinație desăvârșită cu gura,  acționând în sincron, când la căderea pleoapelor, buzele caută disperate alte buze pentru a se îmbiba cu gustul și parfumul lor. Cu picioarele, împletite ușor dar sufocant cu o altă pereche de picioare. Cu inima, înecată în sentimente contradictorii, hrănită continuu cu dragoste și speranțe, despicată cu lame afundate în cazane cu suferință pentru a face loc urii, dar niciodată cu răni prea adânci pentru ai crea mediul de viață necesar. Câte lucruri poate face omul împins doar de dorință, câte poate dărui și câte poate lua. Păcat că nu ne naștem fluturi, deși....reușim să facem atâtea într-o singură zi, am putea strica totul.

i'll be dead

 Într-o zi voi fi moartă. Atunci nimeni nu îşi va aminti de mine, nimănui nu îi va păsa de cine am fost sau ce am făcut. Probabil dacă aş face ceva semnificativ pentru întreaga lume 1 din 1000 îşi va aminti de mine şi va spune mersi, alţii mă vor înjura. Dar eu nu am să fac ceva semnificativ, nu voi descoperi un medicamet contra cancerului sau o formulă pentru telepatie din simplu motiv că nu sunt în stare. Într-o zi voi fi moartă. Nimeni nu îşi va aminti de mine, nici cei care îmi promit iubirea veşnică şi nici cei care mă urăsc din suflet. Nu, nu mi-e frică. Nici măcar nu-mi pasă că o să faceţi asta, probabil aş face la fel, doar mă îngreţoşează modul în care îmi vorbiţi despre cum v-aţi simţi după. Adevărul e că doar vreţi să mă consolaţi, staţi liniştiţi, după, probabil nu voi simţi nimic şi chiar dacă aş simţi nu-i aşa important, deja am învăţat să vă ignor. Într-o zi voi fi moartă şi nu o să-mi pese de voi, la fel cu voi nu o să-mi simţiţi lipsa, cu siguraţă există înlocuitori şi pentru mine. Doar că atunci, probabil voi fi împlinită, oricum cea mai grea pedeapsă a fost să mă nasc om.

Răni deschise

      Te-am căutat. Erai departe şi totuşi te-am căutat. Am colindat kilometri întregi pentru a te găsi, mi-am călcat pe principii şi  am întrebat lumea de tine, am întrebat de te-au văzut sau simţit aproape. M-au crezut nebună că te caut de atâta timp şi prin aşa locuri. Iartă-mă că-ţi batjocoresc lumea, ştii prea bine că eu o urăsc deşi mi-am dorit să o îndrăgesc din iubirea pe care ţi-o port. Nu, nici azi nu am reuşit să fac asta. Din contra, am început să o urăsc mai mult după ce mi te-a luat. Da, ea mi te-a luat, lumea asta din jurul meu. Mi te-au luat copacii cu crengile lor şi mi te-au dat vântului, mi te-au alungat curenţii de aer prin atmosferă, de unde oamenii, fiinţele astea mici şi urâte, mi te-au luat bucată cu bucată, mi te-au strâns de gât şi mi te-au călcat în picioare. Îţi aminteşti când mi te-am luat înapoi? Îţi aminteşti când alergând spre tine mi-au rupt rochia mea albă, în care deseori te simţeam alături, mi-au sfâşiat pielea fină de pe mâinile şi obrajii mei, şi-au înfipt unghiile în carnea mea şi s-au hrănit cu sângele ce curgea pe trupul meu? Nu ţi-am spus niciodată dar nimic din toate astea nu m-a durut mai mult decât imaginea ta. Momentul când te-am găsit în camera rece şi umedă, cu mirosul mucegaiului şi timpului ce trece prea greu, când îţi ţineai picioarele strâns la piept şi mă aşteptai, când te-ai ghemuit la pieptul meu şi mi te-ai dăruit atât de frumos şi curat. Am simţit că eşti în siguranţă, dar ai fugit iar şi iar de lângă mine, lumea mi te-a furat la fel de uşor de nenumărate ori. Îţi aminteşti când alergam în fiecare zi să te salvez din mâinile lor?
       Ultima dată când m-ai lăsat a fost cea mai dureroasă despărţire pentru că ai luat cu tine tot ce mai aveam, mi te-ai luat pe tine. Vreau să te găsesc şi te păstrez, să ştiu că eşti în mintea şi sufletul meu, să te ştiu aici, să-ţi ating cicatriciile şi să-ţi îngrijesc rănile. Încă te caut să mi te iau înapoi de la cei ce mi te-au furat, vreau să te păstrez alături, fericire.

Standarte peste standarte. Cine le impune?

   Cred că nu o dată sau de la o singură persoană aţi auzit  "Nu-i bine aşa. Fă şi tu ca lumea."  sau "De ce nu poţi să te porţi normal?" Hei, fraţilor, STOOOOP. După ce standarte ne ghidăm? Cine le-a impus? Bunica? Daaaa, ştiu povestea cu "Ce-o să zică lumea?" Dar....de ce avem nevoie de ele?
    Toată lumea îmi spune că sunt în vre-un fel anume. Îmi spun de rău, nu vă gândiţi că-mi mângâie creştetul. Bine, mă copii, fie cum spuneţi voi. Adevărul e că nu-mi pasă. Sunt cum vreau şi cred de cuviinţă. Mi-a zis cineva zilele trecute că nu se aventurează să citească cărţile apărute recent pentru că nu vrea să aibă parte de vreo dezamăgire. Hop, stop. De unde ideea că tot ce e nou nu-i bun? Bine, să presupunem. Dar oare contemporanii lui Dostoievski, Dickens sau Stendhal gândeau la fel? De ce nu sunteţi în stare, măcar să admiteţi că ăştia care au tipărit recent nişte cărţi vor deveni la fel de valoroşi ca cei menţionaţi mai sus? Da, da, ştiu, nu-mi săriţi toţi în cap. Ştiu că suntem generaţia degradaţilor care ar trebui să schimbe ceva în lumea asta dar,  nu vom face asta pentru că  voi toţi ne daţi cu bâta în cap şi ne spuneţi că "Nu-i bine aşa! Pleacă de aici să nu te văd, mai bine fac singur/ă! Nu poţi să te bazezi pe ăştia ca voi!" O, daaaaa. Pentru că în loc să ne învăţaţi ne trimiteţi, scuzaţi-mi expresia, la plimbare şi după încă mai îndrăzniţi să ne reproşaţi că nu suntem buni de nimic. Revenind la cărţi, de ce totuşi nu vă plac? Că sunt un pic necenzurate? Că prezintă în detalii unele scene din dormitor sau pentru că sunt tipărite după postările unui blog? V-aţi stabilit nişte standarte la cărţi pe care trebuie să le repecte autorul ca să vă fie pe plac şi să le consideraţi bune. Credeţi că fiecare autor trebuie să scrie într-un mod anume şi noi ar trebui să citim un anumit de cărţi. Ar fi fost perfect dacă aceste standarte le-aţi fi păstrat pentru voi şi nu aţi fi încercat să ni le impuneţi şi nouă. Dar nuuuu, de ce aţi face asta, nu? Voi tre' vă băgaţi nasul în cărţile noastre şi să ne impuneţi câteva zeci pentru fiecare vârstă şi să ne interziceţi cam tot pe atâtea. TADAAAM. Nu va mers! Tot ce-i interzis e mai tentant. Astfel, v-aţi îmbogăţit vocabularul cu încă o expresie "În ziua de azi şi cărţile vă strică." (Noroc că bunica nu citeşte şi mă lipseşte de o astfel de afirmaţie.) Mai deschid o paranteză? (Pe voi ce va stricat?) V-aţi pus în gând să ne puneţi "în rând cu lumea". Asta înseamnă să ne faceţi pe toţi la fel, egali. Vă mai amintiţi că şi comuniştii au vrut la fel?! Nu se primeşte, fraţilor! Băgaţi-vă asta în cap!!!

Azi – o umbră, ieri – două

Toamna târziu. Deşi  în calendar e decembrie, deja de optsprezece  zile, încă e toamna. Vântul îşi face de cap în părul meu. Stau aproape aşezată pe valiza mea şi încerc să îmi ascund nasul în eşarfa galbenă pe care o port la gât.  Peronul e aproape pustiu. Doar câţiva oameni aşteaptă trenul a cărui fluierat se lasă auzit.  Se apropie. Mă pregătesc încet să urc. Am valiza prea mare, nu o pot ridica. Unul dintre domnii care mi-au permis să trec înaintea lor, îmi oferă o mână de ajutor. Îi observ privirea îngrijorată foarte uşor. Are multe bagaje, probabil  se duce să vândă ceva. Pare necăjit, deşi  modul în care vorbeşte nu îmi permite să îl cataloghez aşa. Merg puţin în faţă, deschid o uşă şi dau într-un mic compartiment. Nu mă pricep la trenuri. Sunt câte patru scaune aşezate faţă în faţă. Mă aşez pe unul din scaunele din dreapta  şi îmi pun valiza în faţa mea. Pe scaunele din stânga stă o elevă.  Frumoasă,  aş fi spus că e studentă, dar am văzut că ţinea în mână un carnet micuţ, roz, pe care scria cu nişte litere bine conturate „Carnet de elev”.  Soarele trece prin geam şi îmi luminează şuviţa care îmi mângâie obrazul. O îndepărtez uşor şi încerc  să îmi pun gândurile în ordine. La fel ca un elev conştiincios, îmi pun mâinile pe valiză, pe care o folosesc pe post de masă,  şi îmi pun capul pe ele. Mângâi cu privirea toate văile şi colinele pe unde trenul îşi duce pasagerii şi închid încet ochii.  Adorm. Mă trezesc repede şi în minte îmi sună o melodie cunoscută, dar nu o recunosc. Pe unul din scaunele din faţa mea e aşezat un domn.  Deşi are, probabil, vreo şaizeci- şaizeci şi cinci de ani, încă arată bine.  Timp de câteva clipe  privirile ni se intersectează, nu i-am văzut ochii. A adormit. Acum pot să îl cercetez mai bine. Oare e bunic? Are părul cărunt şi bine aranjat, îmbrăcat într-un costum bleumarin, pulover negru sub care se vede gulerul camaşei albastre cu linii albe, subţiri, are o cravată de un negru impecabil. În cuier atârnă un paton aproape negru cu nuanţe bine conturate  de gri. Pe scaunul de alături e frumos aşezat un portofoliu negru şi căciula sa. Tata are una la fel.  E o căciulă făcută din piele de miel, de un brumăriu închis cu multe nuanţe de gri. S-a trezit. Îşi trece mâna peste obrazul drept şi abia atunci, îi observ mâinile aproape perfecte. Are vasele de sânge bine conturate ,iar bătăturile din palmă sunt foarte puţin vizibile, poartă verighetă, iar la încheitura mâinii poartă un ceas auriu cu o cureluşă neagră, de piele.Îmi ridic privirea spre faţa lui şi observ că are un semn în bărbie iar sub ochi i se văd foarte bine cearcănele.  E atât de liniştit. Probabil merge în vizită la cineva, poate la copii sau la prieteni, poate merge acasă deşi îi atribui foarte bine statutul de câmpulungean. De ce merge la Bucureşti? Îi sună telefonul şi îl aud vorbind. Vorbeşte cu un domn, care trebuie să îl întâlnească. Vorbeşte despre nişte cavouri, morminte. Se duce acasă, la Bucureşti, de fapt în Câmpulung a fost în vizită. Intuiţia mea a dat greş.
         În stânga mea, eleva se transformă în bucureşteancă. Îmi place machiajul ei, dar buzele bordo o dezavantajează. Dintr-o fetiţă fină şi naivă, a devenit o lady, deşi pare prea mult spus. Se plictiseşte. Se mută de pe un scaun pe altul, îşi caută ceva în geantă şi trimite mereu mesaje. Cel mai probabil se duce pentru aşi  petrece weekend-ul în capitală.
         Prima staţie din Bucureşti. Domnul meu a coborât. Mi-a spus politicos „La revedere” şi a plecat. Ajunşi la sfârşit de linie m-am ridicat cu gândul de a pleca. Domniţa mea s-a dovedit a fi foarte politicoasă, mai avea şi un zâmbet frumos. Am coborât. În spatele meu mergea domniţa cu pricina, iar din faţă venea un domn, bine făcut şi stilat. S-a îndreptat spre ea şi a luat-o în braţe. A venit pentru el la Bucureşti. De altfel, cine nu ar veni pentru un „El” anume, la Bucureşti.
         Umbra mea se pierde în mulţime, deşi  sunt urmărită de privirea a două umbre ce s-au întâlnit, din nou, în gară. Locul acesta îmi dă fiori.

Noi nu ne-am iubit iarna

     Dar noi nu ne-am văzut iarna. Noi nu ne-am strâns în braţe sub mii de fulgi şi nu am alergat prin zăpada care îţi intră prin cizme. Noi nu ne-am bătut cu bulgari şi n-am făcut îngeri pe zăpada abia aşezată. Noi nu ne-am suflat în mâini pentru a le încălzi şi nu am băut ceai cu gust de flori de trandafir. Noi nu am mâncat portocale cu o foiţa subţire de gheaţă pe deasupra şi nu am scuturat deasura noastră zăpada de pe crengile de brad. Noi nu ne-am iubit iarna... Dar toamna? Ne-am iubit noi oare toamna?... prin ploile mărunte şi interminabile? Noi nu ne-am iubit decât puţin, ne-am iubit cât ni s-a permis, sub cerul înstelat de la sfârşit de vara şi sub lumina lunii. Luna aia grasă şi împlinită care ne-a dat din pasiunea şi nebunia ei. Ne-am iubit prin mirosul nopţilor prea scurte şi orelor ce curg prea repede. Noi ne-am iubit prin vântul ce îmi sufla pe sub bluză şi care îşi făcea de cap în părul meu. Ne-am iubit în zgomotul muzicii care nu ne este pe plac şi în liniştea profundă a serilor târzii. Noi ne-am iubit ca doi copii şi ne-am purtat ca doi maturi. Noi doi ne-am iubit aruncându-ne în abis şi ridicându-ne mai sus decât norii. Noi ne-am iubit mai presus de limite şi n-am ţinut cont de graniţile universului. Noi ne-am iubit la sfârşit de vară când stelele sunt mai mărunte decât de obicei. Noi ne-am iubit la început de septembrie, când luna oferă mai multă căldură decât soarele.  Noi ne-am iubit ca nebunii şi am inspirat adânc fiecare aromă a profundei iubiri pe care o simţim.