Oamenii uită...

      Oamenii uită. Uită săruturi pe buzele unui trecător, uită îmbrățișările oferite la beție și privirile cu subînțeles. Oamenii uită să mai fie oameni. Uită să trăiască în prezent, să facă greșeli, să bucure alți oameni, Îi vezi trecând agale, ducându-și zilele în spate. Îi vezi cum își plâng de milă că au o viață simplă, plictisitoare, grea, prea complicată. Merg agale, aleargă, se îmbrâncesc, se înjură, se bat, se calmează, se iartă și uită. Oamenii uită. Uită să caute: în suflet - frumusețea, în ochi - dorința și pe trup- pasiunea. Uită că totul e trecător. Fericirea e sfâșiată de neîncredere, durere și ură, ascunsă adânc într-un suflet prea rar căutat. Oamenii uită să treacă dincolo de o dorință, se leagă de ea și își contruiesc palate care la cel mai mic cutremur de sentimente se dărâmă. Rămâne, în schimb,  o gramadă de moloz ce conferă un cenușiu ochilor care cândva au fost, și ei, albaștri. Oamenii uită - de sentimente. Se hrănesc cu pasiune, cu atingerile ușoare pe pielea ei fină, cu săruturi pătimașe, cu mâna ei îndrăzneață prin parul lui , cu îmbrățișări și pipăială, cu minute pe culmile pacerii, cu nesiguranță, ceată, goluri în stomac, realitate și...uitare. Oamenii uită. Uită să nu se limiteze la instincte, să simtă, să se îndrăgostească, să iubească. Oamenii - uită să trăiască.