Răni deschise

      Te-am căutat. Erai departe şi totuşi te-am căutat. Am colindat kilometri întregi pentru a te găsi, mi-am călcat pe principii şi  am întrebat lumea de tine, am întrebat de te-au văzut sau simţit aproape. M-au crezut nebună că te caut de atâta timp şi prin aşa locuri. Iartă-mă că-ţi batjocoresc lumea, ştii prea bine că eu o urăsc deşi mi-am dorit să o îndrăgesc din iubirea pe care ţi-o port. Nu, nici azi nu am reuşit să fac asta. Din contra, am început să o urăsc mai mult după ce mi te-a luat. Da, ea mi te-a luat, lumea asta din jurul meu. Mi te-au luat copacii cu crengile lor şi mi te-au dat vântului, mi te-au alungat curenţii de aer prin atmosferă, de unde oamenii, fiinţele astea mici şi urâte, mi te-au luat bucată cu bucată, mi te-au strâns de gât şi mi te-au călcat în picioare. Îţi aminteşti când mi te-am luat înapoi? Îţi aminteşti când alergând spre tine mi-au rupt rochia mea albă, în care deseori te simţeam alături, mi-au sfâşiat pielea fină de pe mâinile şi obrajii mei, şi-au înfipt unghiile în carnea mea şi s-au hrănit cu sângele ce curgea pe trupul meu? Nu ţi-am spus niciodată dar nimic din toate astea nu m-a durut mai mult decât imaginea ta. Momentul când te-am găsit în camera rece şi umedă, cu mirosul mucegaiului şi timpului ce trece prea greu, când îţi ţineai picioarele strâns la piept şi mă aşteptai, când te-ai ghemuit la pieptul meu şi mi te-ai dăruit atât de frumos şi curat. Am simţit că eşti în siguranţă, dar ai fugit iar şi iar de lângă mine, lumea mi te-a furat la fel de uşor de nenumărate ori. Îţi aminteşti când alergam în fiecare zi să te salvez din mâinile lor?
       Ultima dată când m-ai lăsat a fost cea mai dureroasă despărţire pentru că ai luat cu tine tot ce mai aveam, mi te-ai luat pe tine. Vreau să te găsesc şi te păstrez, să ştiu că eşti în mintea şi sufletul meu, să te ştiu aici, să-ţi ating cicatriciile şi să-ţi îngrijesc rănile. Încă te caut să mi te iau înapoi de la cei ce mi te-au furat, vreau să te păstrez alături, fericire.