De mici copii am visat să ajungem în acea zi în care să fim declaraţi oficial independeţi. Ne mutăm din casa părintească într-o garsonieră sau într-un cămin studenţesc, într-un alt oraş sau cartier, schimbăm ciorba făcută de mama pe ceva mâncare semipreparată sau pe cea de la McDonald's, dormim pe o canapea, fără pernă, într-un miros insuportabil de vopsea de la uşa abia vopsită şi cu ziare pe jos pentru a nu murdări podeaua abia curăţată. Te trezeşti la şase dimineaţă iar în timp ce bei cafeaua rămasă de ieri îţi faci geanta pentru a merge la serviciul care îţi asigură mica reparaţie din noua ta casă, fugi la metrou sau autobuz şi aşezat pe ultimul scaun neocupat, încerci să te gîndeşti la viaţa ta de independent. Gândul te duce la ideea de a fi independent şi făcând abstracţie de lucrurile pe care le obţii cu propriile puteri realizezi că de fapt eşti total dependent, depinzi de lucruri la care nimeni nu se găndeşte atunci când spune că-i independent. Depinzi de zâmbetele celor dragi, de vocea persoanei pe care o iubeşti şi de îmbrăţişările prietenilor tăi. Depinzi de fapt de lucruri pe care nu le găseşti prin magazine sau care le poţi lua cu împrumut. Depinzi de lucrurile esenţiale existenţei tale. Brusc se opreşte metroul sau autobuzul iar tu cobori şi te îndepţi spre uşa care duce la biroul tău, la acea muncă de rutină unde îţi căştigi existenţa dar de data asta cu alt gând, acum eşti un nou om, unul conştient că este dependent de fericire.
